Iertarea ne eliberează de emoţiile negative şi ne vindecă sufletele

Cand sufletul ne doare, si trupul ajunge sa sufere. Ne facem analize, cautam medicamente care blocheaza doar efectele, uitand sa mergem mai departe, spre cauza directa a suferintelor noastre. La baza multora dintre bolile pe care le traim sta lipsa iertarii.

In general, acest diagnostic este privit cu reticenta. Aceasta pentru ca preferam sa ni se vorbeasca tot in limbajul corpului nostru, cu analize scrise pe hartie si cu remedii ce se gasesc aliniate, frumos si la indemana, in numeroasele farmacii care promit raspunsuri simple, cumparate cu bani.

Si pentru ca nu dorim sa credem ca o durere atat de concreta sau o stare de rau localizata in orice parte a corpului nostru poate avea o cauza aparent abstracta si nedozabila in laboratoarele de analiza. Pastram in noi resentimente vechi, dureri neiertate, efectul acestora in suflet fiind asemanator otravurilor, care mai apoi se manifesta in bolile trupului.

Iertarea, un proces care ne aduce libertate

Ce este iertarea? Iertarea este un act voluntar, liber, prin care nu-i mai consideram vinovati pe cei care ne-au gresit si nu ne mai simtim vinovati fata de cei carora le-am gresit. Este un proces care ne aduce libertate, adevarat fiind ca „iertand altuia, noua ne iertam”. Iertarea este un tratament, pentru ca ne elibereaza de sentimentele sau emotiile negative care intretin durerea si prin aceasta poate vindeca. Atunci cand nu iertam, pastram manie ascunsa in „tinerea de minte a raului”, amaraciune, autocompatimire.

Ne baricadam in noi insine dupa zidurile de durere care nu dispar doar intorcandu-ne privirea de la ele. Initial, a simti furie intensa sau manie pentru o nedreptate traita este o reactie sanatoasa, fireasca si uneori salvatoare. Ceea ce ne imbolnaveste este transformarea acestor sentimente in ura sau in dorinta de razbunare, care ne paraziteaza si se hranesc din energia sufletului nostru. E nevoie de timp pentru a ierta. E nevoie de rabdare cu noi, pentru a nu ne pierde pe acest drum, fie in uitarea raului care este doar o ascundere a unei rani ce va iesi iar la suprafata, fie pentru a ne desprinde de gandurile si scenarile in care noi ne facem dreptate, despre care gresit si inutil credem ca va vindeca durerea pe care o traim.

Iertarea, o fapta de iubire

A ierta nu inseamna a scuza sau a scoate de sub orice responsabilitate pe cel care a gresit fata de noi sau chiar pe noi insine. Nici o vina, fie si una explicabila, nu este, in sine, scuzabila. Ea poate fi doar iertata, fara a exclude dreptatea sau a anula consecintele faptelor traite. Este esentiala intelegerea faptului ca iertarea nu este un act de dreptate, ci o fapta de iubire care il poate reabilita pe cel vinovat si elibera pe noi insine.

Aceasta inseamna a nu-l confunda pe raufacator cu fapta sa, ci a uri pacatul, iubindu-l pe pacatos. Fiind o lucrare a iubirii, persoana care iarta trebuie sa-si asume liber alegerea pe care a facut-o, fara a pretinde ceva de la cel pe care il iarta, pentru ca iertarea se da, se cere, dar nu se pretinde. Este un act al celui ce iarta fara a avea legatura cu cel iertat, cu aprobarea, comportamentul sau reactiile acestuia. De asemenea, nu implica in mod obligatoriu reluarea relatiei.

Cand iertam, se intampla cu adevarat ceva extraordinar, dar cu noi, nu cu cel iertat. Acesta poate constientiza si el minunea si isi poate schimba atitudinea sau comportamentul, dar puterea iertarii se manifesta in noi. Pe noi ne vindeca, noua ne da pacea, noua ne da puterea sa ne rugam pentru celalalt si sa lasam loc ca vindecarea sa se produca, recuperand astfel partile din noi, blocate in conflict si neacceptare, scrie altarulcredintei.ro.

Sa privim iertarea ca pe un dar divin

Si totusi, de atatea ori ne este greu, chiar imposibil sa iertam, desi simtim ca asta ne-ar usura, ca ne-ar elibera de sentimentele grele care ne tin prizonieri in lanturile de durere, desi dorim sa mergem mai departe, sa ne bucuram, sa avem iar incredere. Chiar daca alegem sa privim din perspectiva celui care ne-a ranit si, astfel, ne vine greu „sa ridicam piatra”, uneori chiar nu putem ierta. Dar, rememorand cu sinceritate trecutul, putem gasi momente in care ne-a fost cel mai greu sa ne iertam pe noi insine, decat pe altcineva. Acest fapt ne poate da un indiciu despre cine este judecatorul cel mai aspru al vietii noastre, despre lipsa cronica de iubire si neacceptare personala care formeaza ziduri in fata bucuriei dupa care tanjim.

Un ajutor ar fi sa privim iertarea ca pe un dar divin, unul care, desi il facem altuia sau noua, este mereu ceva care ni s-a oferit inainte, ca de fapt fiecare lucru din viata noastra. Daca am invata sa privim ce traim din perspectiva unui dar din iubire, suferintele sufletului ar fi mai scurte si noi am putea sa traim mai frumos si mai liber.

„Cata vreme pun numai adevarul personal in prim-plan, iertarea nu-i posibila”

Catalina: „Pentru mine, iertarea tine de curaj. Nu sunt o curajoasa si de aceea nu stiu sa iert. Frica sapa in mine rani care se umplu de veninul maniei. Ma calmez apoi si cred ca starea mea de remuscare cauzata de disputa cu cel care mi-a gresit e tot una cu iertarea, atata vreme cat am fost onesta cu el, cat am respectat adevarul, cat mi-am aparat demnitatea. Nu cred ca am iertat ceva cu adevarat. Am izbucnit, am argumentat, am reactionat, am plans, am suferit dar… atat. Cata vreme pun numai adevarul personal in prim-plan, iertarea nu-i posibila. Un gand bun, atunci, un cuvant bland, spus in primul rand cu grija pentru cel din fata mea, este, cu adevarat, un dar. Eu nu pot ierta, ma rog doar sa ierte Dumnezeu in mine, cum stie el, poate cu bunatate, cu blandete si grija pentru semenul meu.”

„A ierta este un act voluntar si constient”

Roxana: „Am crezut mult timp ca iertarea e sinonima cu impacarea. Ca, daca cineva iti greseste si il ierti, intervine inevitabil si impacarea. Gandind astfel, mi-a fost foarte greu sa inteleg cum sa procedez atunci cand relatia cu o prietena foarte apropiata s-a deteriorat, in urma unui conflict. Eu o acuzam ca mi-a gresit, ea imi reprosa ca vina imi apartine. Simteam ca nu mai e cale de impacare, dar imi doream sa gasesc linistea si sa pot ierta.

In acea perioada am citit intr-un material ca a ierta este un act voluntar si constient, ce poate fi urmat sau nu de o impacare. Privind in urma la relatia noastra, am vazut-o ca pe un sir lung de tensiuni mocnite, nerezolvate, nediscutate de teama unui conflict. Iar cand conflictul a izbucnit totusi, relatia neautentica de pana atunci nu a rezistat. In acel moment am inteles ca ceea ce am putut oferi fiecare in cadrul relatiei a fost insuficient, ca am evoluat diferit si ca nu ne mai regasim in imaginea pe care fiecare si-a format-o, initial, despre cealalta. Cand am inteles asta, mi-a fost usor sa accept si sa iert, m-am simtit linistita, impacata si i-am dorit din tot sufletul fostei mele prietene sa isi gaseasca linistea.”